Jurnalul unei blonde - Capitolul 18

Duminica, 30 noiembrie, 2008, Portugalia

Un nou inceput

Tot ce trebuie sa stiti despre petrecerea respectiva este ca Mircea m-a cerut de nevasta. N-am apucat sa vad inelul din cutia lui rosie, pentru ca in momentul in care s-a pus intr-un genunchi in mijlocul tuturor invitatilor mei, si a scos cutiuta din buzunar, mi-au dat lacrimile, am fugit in directia baii, dar cand am vazut usa n-am mai stat pe ganduri, si am plecat.

Nu trebuia sa se intample asa de repede, nu era nici unul din noi pregatit pentru asa un pas. S-a pripit ca un pusti indragostit pentru prima oara. Nu ne cunosteam toate umbrele, toate visele, nu aveam de unde sa stim daca aveam vise comune sau nu, si nu voiam sa risc o casatorie cu cineva pentru care doar iubirea e de ajuns ca sa isi lege viata de cineva asa instabil ca mine.

Poate cu o zi inainte de ziua mea as fi acceptat cererea lui de a ma dedica unui singur om, de a ne sustine reciproc, pentru ca atunci nu ma gandeam decat ca-l iubesc, si nimic nu mai conta, asta pana in ziua cu pricina, am ramas singura acasa si am adormit la pranz in sufragerie.

Am visat ca eram gravida cu bebele lui Mircea, ca aveam o viata frumoasa, linistita. A trecut timpul si am nascut un baietel frumos, fericit si sanatos. Totul era perfect, apoi m-am trezit, si mi-am dat seama ca nu as fi gata pentru nimic. Nu pot fi baza unui om cand nici macar eu nu stiam ce vreau sa ajung, nu stiam ce-mi doresc, poate doar ma gandeam la poseta cu cristale swarovski pe care o vazusem cu cateva zile inainte. Nu puteam sa-l raportez pe Mircea decat la porcii de barbati pe care i-am avut pana acum, si acum inca sunt convinsa ca Mircea este un barbat care merita mai mult decat ceea ce eram atunci, ca este un barbat bun pentru o femeie care sa nu fie cum eram eu.

Asa ca am plecat sa ma reinventez. Am luat primul avion pe care l-am gasit, aveam destule carti de credit la mine ca sa-mi acopere tot ce aveam nevoie, insa am vrut sa incerc sa le folosesc cat mai putin. Cat am asteptat sa urc in avion l-am sunat pe tata, i-am spus ca plec in Portugalia, dar sa nu-i spuna decat mamei ca sunt bine, ca voi sta atat cat am nevoie sa-mi limpezesc mintile, sa analizez unde am gresit si ce-mi doresc de la viata.

Cand am ajuns in Portugalia am facut un prim pas sa ma schimb, mi-am luat un maieu si o pereche de pantaloni, gri si negru de la un bazar, nimic roz, nimic de firma si foarte foarte ieftin, sau cel putin asa credeam atunci, s-a dovedit ca am fost clasata ca o doamna de societate care poate da oricat si au cerut cel mai mare pret la care s-au putut gandi. Acum insa am invatat sa negociez cu oamenii, pentru ca banii pe care ii dau sunt castigati cu manuta mea, la cartile de credit am reusit sa renunt dupa cateva saptamani.

Mi-am gasit un loc de munca, lucrez ca barmanita, o garsoniera cu chirie, modesta si care cuprinde strictul necesar, si m-am inscris in primul an la facultatea de Jurnalism. Deocamdata ma bazez pe engleza mea, dar nici portugheza lor nu e foarte grea si pana la anul sper sa o invat, fac cursuri speciale si pentru asta.

Mama e terorizata de faptul ca nu vorbim decat o data pe saptamana, si mai vorbim pe net, prin mesaje, dar de obicei vin tarziu si nu vreau s-o deranjez. Vrea sa ma intorc acasa, bineinteles, imi tot spune ca e periculos, ca sunt hoti, criminali aici, dar cred ca ii e doar dor de mine si inventeaza, hoti si criminali sunt peste tot in lume. Am inceput sa cunosc oamenii in care pot sa am incredere si cei in care nu pot. Am avut si parte de mult noroc pana acum. Am o proprietareasa de treaba, care daca isi primeste banii nu pune nicio alta intrebare, vecinii sunt ok, multe familii linistite, care muncesc de dimineata pana seara, sar mereu in ajutor daca am nevoie si cel mai mult ador ca in fiecare duminica, Doamna T, de la 2, imi aduce o portie de placinta cu mere cum n-am mai mancat niciodata.

Tata e mandru de mine, si nu pot decat sa-i multumesc pentru ca are atat de multa incredere in mine.

Am vorbit si cu C, caruia i-am cerut scuze pentru ca n-am inclus-o in planurile mele, dar mi-a zis ca si ea e mandra de mine, mai ales ca ea era cea care daca i se punea pata sa plece in excursie nici nu conta daca are ce-i trebuie, ma lua si plecam. Mi-a mai spus ca ma intelege, ca poate puteam sa-l refuz altfel pe Mircea, dar ca poate altfel nu as mai fi facut pasul asta de care aveam nevoie. Am rugat-o sa-i spuna lui Mircea ca-mi pare rau, dar ca peste un an sau 2, cand se va casatori cu alta si va avea un copil frumos si destept ca el, poate va vedea ca eu nu eram persoana potrivita pentru el si nici nu avea rost sa ma astepte 4 ani pana termin facultatea aici, cand poate ca voi deveni cineva care sa merite un om ca el.